Ce rămâne din noi peste 100 de ani?

AMINTIRI ȘI TRĂIRI

Te-ai gândit vreodată ca peste 100 de ani, vom fi toți pământ? Și noi, și rudele, și prietenii noștri! Străinii vor locui în casele noastre pentru care atât am ne-am zbătut să le construim și nimic din ceea pentru ce am alergat nu ne va mai aparține. Mașinile pentru care am cheltuit ani și averi vor fi demult fier vechi. Urmașii noștri nu vor ști, practic, nimic despre noi. Sau vor ști cam cât știi tu, azi, despre străbunicul sau străbunica ta. Deci, practic, nimic. Nimeni nu-și va aminti de emoțiile noastre, de bucuriile și de supărările noastre, de faptul că, am fost și noi tineri și frumoși, am iubit, am simțit, am înghițit în sec, am strigat, am luptat ca să ajungem ceea ce am fost.

După moartea noastră, în câțiva ani, nimeni nu-și va mai aminti de noi. Poate, doar vreo poză uitată, undeva, în podul unei case va fi găsită de un strănepot (sau de un străin), care va privi bătrânul (în cel mai bun caz) din poză pentru o clipă, fără a ști cine este, apoi, va arunca teancul de maculatură la foc. Că, așa-i făcută viața asta, tot ce-i vechi, ardem, aruncăm, uităm, ca să facem loc noului. Cursul ireversibil al istoriei.

Regi și regine, eroi, care au cucerit lumea, bogați sau săraci, slabi sau puternici, toți merg mai devreme sau mai târziu la coșul istoriei. În cel mai bun caz, se transformă în mituri sau povești, pe jumătate adevărate, care vor fi uitate și ele.

Visele noastre! Cât mai visăm! Dar visăm cu adevărat la ceea ce contează? Ce contează, totuși, cu adevărat, pentru noi? Poate, dacă ne-am opri într-o bună zi să medităm asupra acestei întrebări. Sau, mai bine, spre seară, când se lasă amurgul cu liniștea lui infinită ca o moarte, poate, atunci, ar fi bine să ne întrebăm, care e, totuși, sensul? Știu, de mii de ani, și-au pus această întrebare sute de filosofi, oameni de geniu, poeți și țărani. Probabil, nu vom găsi nici noi un răspuns. Dar, uneori, și simple întrebări retorice sunt un răspuns. Și-ți pot schimba modul de a vedea viața. Și, poate, cât mai suntem vii, începem să trăim altfel?!... Spre binele nostru, spre liniștea sufletului. Cu mai puțină ură, cu mai mult soare... Dând un sens fiecărei clipe acum! Acum! Azi! Pentru că, mâine, nu vom mai fi, iar „ieri” nu mai există. Există doar azi și acum.

Nu, nu e despre tristețe acest text, e despre realitatea în care trăim. E despre faptul că, în drumul vieții, contează mai mult călătoria în sine, decât destinația finală. Cu atât mai mult că, destinația finală e aceeași pentru toți.
Deci, poate ne bucurăm de drumul acesta scurt. Că suntem tineri sau mai puțin, hai, să învățăm să ne bucurăm de clipa aceasta, când zâmbim, când trăim. Și, poate, ne facem mai mult timp pentru oamenii dragi, pentru a râde din tot sufletul, pentru mai multe îmbrățișări, pentru călătorii în locuri pe care niciodată nu le-am contemplat, fie că sunt peste ocean sau peste fereastră.

Până la urmă, tot ce vom strânge cu adevărat în ultima clipă a vieții, nu vor fi casele, averile, conturile bancare, mândriile, intrigile sau gura lumii. În acea ultimă clipă, tot ce vom ține în brațe, va fi buchetul de amintiri și emoții pe care le-am trăit. Amintiri și trăiri.

Se știe că, nimănui, niciodată, în ultima clipă a vieții nu i-a părut rău că nu a lucrat mai mult sau nu a adunat mai multă avere. Toate regretele noastre vor fi despre faptul că am fi putut să dedicăm mai mult timp sufletului nostru, apropiaților noștri.
Am fi putut fi mai buni. Am fi putut ierta mai ușor, săruta mai aprins, îmbrățișa mai strâns. Am fi putut călători mai mult. Am fi putut zbura mai ușor, fără sacul astă de frici, fobii imaginare, grele ca pietrele, pe care ni-l legăm mereu de picior...
(Autor necunoscut)